Eseuri ale ediției 2013

Teatrul absurdului (fragment)

Tiugan Horia

[...]Aşteptarea unui Godot intangibil este metafora unei incertitudini a existenţei, care fisurează identitatea sinelui: este condamnat să existe suspendat într-o instanţă codificată, pe care Derrida o consideră ca fiind alienantă, deposedantă şi orice încercare de a găsi o identitate în lumea reală este condamnată eşecului. Acest paradox al indeterminismului condiţiei umane nu este cauzat de un accident, ci stă la baza condiţiei umane înseşi. 

Interogaţia beckettiană vizează demontarea mecanismelor subtile ale acestei angoase. Ei îi corespunde paradoxul, ca fiind instanţa unei solidarităţi de elemente incompatibile. Vladimir şi Estragon, spre exemplu, nu văd nicio incompatibilitate între aşteptarea prelungită a lui Godot şi dorinţa lor de a pleca. De asemenea, tănârul care anunţă întârzierea lui Godot afirmă şi infirmă totodată existenţa personajului absent.

Aşadar, concluzia piesei de teatru beckettiene este aceea că omul nu se poate realiza ca o conştiinţă lucidă. Cei doi protagonişti rămân, astfel, suspendaţi între speranţa unei imposibile atribuiri de sens vieţii şi neantul indeterminismului.[...]

Grupul celor patru (fragment)

Mihnea Arion

[...]Eugen Ionescu vede în Ștefan Dumitrescu opusul lui Șirato: ”În primul rând desen, și apoi culoare”, ”Desen frânt: asprime, sbucium. Melancolie atavică... Durere, dar rezignare. Fatalism. Mohoreală.” Toate acestea implică o anumită înțelegere, o ”pătrundere psihologică” superioară. Din întreg ansamblul desenului și culorii, puțin variată, cenușie, sumbră, sugerând realism, reiese un sentiment de sinteză, de expresie, asemenea unui simbol.  

În cazul lui Tonitza, Eugen Ionescu vede o sensibilitate cu totul aparte, dusă la extrem: ”Milă. Sensibilitate. Înfrățire.” Din întreaga sa artă răzbate melancolia: ”Păpuși oameni și oameni păpuși – jucării stupide și triste”, ”bucuria lor zdrobește mai mult decât tristețea.” De asemenea, tânărul observă și trăsătura marcantă a artei pictorului: ”...ochii, vai! Ochii stranii întreabă, se miră, ar vrea să știe și nu știu și nu pot ști.” Prin toate acestea, Tonitza își dezvăluie firea sensibilă, capabilă să se înduioșeze din lucruri care poate nu inspiră nimic unora.[...]

  Legenda romanițelor (fragment)

Ana Zamfirescu 

         [...]  Tânărul slujitor al templului cu „ochi mari, albaştri, strălucitori de geniu şi bunătate” poate reprezenta personificarea Binelui în lume şi prin extensie a ideii de artist, iar „templul ros de ploi” şi aproape dărâmat poate simboliza forificaţia (baza) societăţii care ar trebui să fie slujită de ceea ce este bun. Dar pe zi ce trecea, templul se prăbuşea treptat sub ochii oamenilor care se amăgeau cu priveliştea veşmintelor „sacre preoţeşti”, „stralucitaore de curăţenie şi frumuseţe”  ale preotului  şi cu ale sale „mangaitaore” predici, ignorând orice detaliu care ar fi putut să-i pună pe gânduri. Tânărul preot încerca „prin aluzii dureroase” să trezească spiritul mulţimii, aceasta din contra, minundu-se de „ straniile fraze ce tulburau din ce în ce mai des atât de seninele predici.” S-ar fi părut că tot răul adus de oameni se imprimă în zidurile şi coloanele construcţiei, ducând-o la distrugere.

           În povestire este vorba despre un preot „tânăr, frumos şi talentat”, care slujea într-un templu. Preotul era foarte iubit şi stimat, datorită calităţilor sale, mulţimea venind din „toate colţurile lumii să-l asculte.” Cu toate acestea, el era stăpânit de o adâncă tristeţe, deoarece sălaşul de cult era „vechiu şi urât”, nimeni nemişcand un deget pentru a-l repara. [...]

Istorisirea se încheie într-o notă de speranţă amară, învăţămintele „jalnicului sfârşit” al inimosului preot nefiind uitate niciodată de tânăra generaţie, romaniţa servind drept amintire a sulfetului alb şi gingaş al tanaruluisi, acesta fiind, de asemenea, un zălog al unei „vindecări” morale, spirituale şi intelectuale ale omului. [...]